imediat după ’89
… dimineață de toamnă… ceață… Gara de Sud din Ploiești… ora șase dimineața, la tramvai gloata de oameni, de obicei nu apucam să compostez biletul… eee, pentru trei stații până la gară, nu era prea mare riscul… în Piața din fața gării o mulțime de oameni – imaginea aceea din filmele documentare cu poporul muncitor care merge la muncă – acolo mare parte mergea la Uzina 1 Mai iar restul la tren spre București sau locuri de muncă pe acel parcurs… urcam în trenul personal supraetajat și priveam vagonul populat cu navetiști… unii care mergeau la muncă, alții acasă la ieșirea din tură… pe o parte a vagonului navetiștii spre București, tehnicieni, ingineri… își așezau pe genunchi geanta diplomat și jucau carți… cu sticla de cognac alături… până la stația Periș erau deja „veseli”… pe partea cealaltă navetiștii, poate CFR-iști, obosiți și plini de praf de cărbune (așa îi vedeam eu) priveau tăcuți spre „ingineri”…
… seara, luam trenul de la Gara de Nord spre Ploiești… vagoane cu geamuri sparte, frig, întuneric… și pleca trenul…
… se întâmpla ca la o oprire să urce câte un navetist care punea un bec în vagon, eram fericit… dar după câteva stații, bineînțeles, cobora cu becul… eu nu am avut niciodată un bec pe care să-l pun în vagon… așteptam o haltă unde poate va mai urca un navetist cu un bec… de multe ori nu mai urca nimeni… și ajungeam la gara din Ploiești Sud unde era întuneric…
… într-o seară, coborând la Ploiești, m-au abordat doi țigani pletoși blonzi, vindeau inele de aur,
„Nu mulțumesc, nu mă interesează, nu am bani”… „Păi atunci, nu cumperi, nu vinzi, ce cauți in gară?!”… am șters-o spre casă gândindu-mă la ziua următoare… zi de navetist. Daniel Răduță